În anii 90, atitudinea cuiva la auzul rostirii numelui regelui nostru era, pentru mine, un test, persoana era sau nu era un om nou, sau unul, cum i-a spus mai pe urmă H.-R. Patapievici, recent. Auzisem cu scârbă de oroarea atacurilor murdare, de servitori obraznici, ale mai multor inşi de la ziarul Adevărul, nu le citeam ca să nu mă enervez şi mai tare. De fapt, pe cine mă enervam eu? Pe mine, că avusesem impresia – greşită, ca atâtea altele – că toată lumea judecă logic şi deci îşi dă seama în ce situaţie ne aflăm, din punctul de vedere al monarhiei: înlăturat ilegal de pe tron, regele era în drept să se întoarcă fără nici un referendum, cum pledau oamenii noi, cu atât mai mult cu cât nu fusese vorba de nici un referendum atunci când el fusese alungat de slugile lui Stalin, Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar eu, atunci, consideram normal ca proprieterii daţi afară abuziv de comunişti să scoată pur şi simplu actele doveditoare ale dreptului lor şi să se instaleze din nou în casele lor, statului rămânându-i sarcina de a-i reloca în timp util pe chiriaşii nevinovaţi de actul – vorba lor cea rusească – samavolnic de la 11 iunie 1948 şi de cele care au urmat.

Toate acele aşteptări ale mele erau zadarnice, vă amintiţi, probabil, cum l-au fugărit pe regele nostru de drept pe autostrada Bucureşti – Piteşti, la ordinul actualului liberal (un partid foarte apropiat de monarhie, cum ne asigură ei) Petre Roman, vă mai amintiţi cum nu l-au lăsat pe regele nostru, care nu era şi al lor, cremlinoţi ticăloşi ce erau sau urmaşi ai cremlinoţilor din ’44, să coboare din avion, dar şi spaima lor, de Paştele din 1992, când aproape sau peste un milion de oameni au ieşit pe străzi în Bucureştiul cel mai însorit şi mai festiv pe care l-am văzut eu vreodată, ca să-şi vadă regele, vă mai amintiţi, poate, cum au strigat ei, de sub balconul hotelului Continental în care ieşise regele nostru, al lor, să-i salute cu lacrimi în ochi, „Maiestate nu pleca, asta este ţara ta!”. Numai că regele nu este un cremlinot care se instalează în ciuda regimului stabilizat la putere într-o ţară. Regele este altcineva, un rege este altceva decât cea mai mare parte a oamenilor din această ţară, trecuţi sau născuţi direct prin şi în regimul cremlinot, regele respectă legile, aşa cum aceia de demult şi cei care le mai dau crezare nici nu ştiu să o facă. Şi regele a plecat, spre marea tristeţe a supuşilor săi, care se ofereau să-i stea scut. Or fi fost sinceri? Sau o fi fost doar aşa, o pornire de moment, ce avea să se ostoiască prea repede, în cazul că regele ar fi rămas? Cine ştie, cine ştie?

În anii 1991 – 1996 a apărut o revistă despre care astăzi nu se mai vorbeşte, nici actualii monarhişti nu mai ştiu de ea, o revistă înfiinţată şi susţinută numai el ştia cum, de scriitorul şi reporterul Valentin Hossu-Longin. Se numea Cuget, era prezidată de doctorul Dan Noveanu, şi avea în spatele ei Mişcarea pentru Regatul României, dar mă tem că nimeni nu mai are vreo colecţie completă a ei, dacă nu cumva fondatorul ei o mai păstrează. Acolo se publicau şi articole de opinie pro-monarhistă, dar şi documente care dovedeau legitimitatea monarhiei şi, deci, logic, automat, nelegitimitatea regimului în funcţie.Tot în anii aceia, primii ani ai deceniului zece al secolului trecut, au apărut şi cele patru volume masive de convorbiri ale marelui scriitor Mircea Ciobanu cu Regele Mihai I. Cei care ştiau să citească au aflat atunci pentru prima oară adevărul despre monarhie, despre izgonirea regelui din ţara sa, chiar din gura acestuia. Dar toate acestea, toţi aceştia erau priviţi cu neîncredere, cu dispreţ chiar de oamenii noi, care se oripilau că printre cei care ar fi dorit ca monarhia să salveze România se aflau şi mulţi bătrâni, or, în România, o ţară înapoiată ca mentalitate, vârsta este mereu un handicap, atunci când asta convine celuilalt: în lipsa argumentelor logice şi temeinice, ori eşti prea bătrân, ori eşti prea tânăr. Iar nu de mult, intrigăraia literară mi-a şoptit în gura mare că Mircea Ciobanu, care a fost lăsat să moară în 1996, în Spitalul Municipal din Bucureşti, a fost trimis de Securitate la Versoix, să discute cu regele. Adică, logic, Securitatea avea interesul ca regele să spună tot adevărul despre chiar stăpânii ei (!?). Murdăria celor care vor să-i mânjească pe alţii, pe cei care au făcut ceva, spre a se pune în lumină pe ei, este vizibilă şi în acest zvon, ca-n atâtea altele...

Atunci când am auzit de votul din Parlament, dacă regele să se adreseze sau nu aleşilor, au răsunat, prin votul negativ al pedeliştilor, din nou vocile acelea rele şi lipsite de logică, parcă am văzut faţa schimonosită de ură a vreunui bişniţar oarecare, creaţie a timpurilor noi ale lui Beniuc, votând din tot sufletul lui uscat împotriva invitării regelui. Până la urmă, votul lor n-a fost suficient şi regele a fost invitat să le vorbească aleşilor. E a doua oară când se adresează unui parlament în România. Prima oară a fost în 1946. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nici de data asta Mihai I nu are noroc: aleşii de azi nu sunt departe de cei de atunci, chiar dacă or fi fost votaţi şi număraţi mai corect decât aceia. Scriu aceste rânduri cu o zi înainte de marele, pentru mine, eveniment, gândindu-mă şi la Mircea Ciobanu, cel care a restaurat imaginea regală prin cele patru mari cărţi ale sale de convorbiri cu Mihai I, nici nu vreau să mă gândesc cum va fi ascultat regele de aleşii noştri.

*

Şi iată că a trecut celebrul discurs, cu acel final care trimite, dar mai concentrat, deloc sforăitor, la celebra frază din Apus de soare: că Moldova nu e noastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri. „Nu văd România de astăzi ca pe o moşternire de la părinţi, ci ca pe o ţară luată cu împrumut de la copiii noştri...“.

De la festivitatea, altminteri scurtă, de la Parlament, au lipsit aşa-zişii primi oameni ai ţării, preşedintele, prim ministrul, preşedinta Camerei Deputaţilor. Seara, analiştii se dădeau de ceasul morţii să afle de ce a lipsit dl Traian Băsescu. Păi cum de ce? Când îl consideri pe un om trădător al ţării şi laş, nu te duci să-l omagiezi şi nici nu-i trimiţi felicitări. Or, preşedintele Băsescu a spus ce-a spus nu de multă vreme despre rege, nişte insanităţi demonstrând încă o dată lipsa lui de informaţie elementară şi de analiză a faptelor istorice, încât, logic, s-a ferit să mai apară în faţa regelui. Cred că l-ar fi şi deranjat pe acesta cu apariţia sa. Cu ocazia acestor discuţii post, a reapărut, de data asta la pedelişti, formula cu care-l minimaliza dl Ion Iliescu, azi pios în faţa regelui, în anii nouăzeci: „fostul rege”. Aşa se dă arama pe faţă, dacă îşi mai aminteşte cineva această veche expresie românească.

Seara, la spectacolul de gală, într-o lojă de la Operă, l-am văzut la televizor şi pe dl Petre Roman, cel care ordonase fuga pe autostrada Bucureşti – Piteşti după regele care se îndrepta spre mormintele înaintaşilor săi, de la Curtea de Argeş. E drept, nu mai ieşise în faţă, era destul de retras, acum e liberal, deci (cam) monarhist. Lumea se mai schimbă, dar unii rămân ce-au fost, servitori ai unui regim pe care se fac că-l condamnă public. Servitori cu sufletul, robi ai unei mentalităţi pe care nici măcar n-o conştientizează.

Ca-ntotdeauna, prezenţa regelui aduce aminte de o lume care a fost şi care nu va mai fi, regele nostru rămâne un mare personaj tragic al istoriei noastre, care a supravieţuit unor încercări teribile, unor vremuri dure şi unor conjuncturi defavorabile, deopotrivă patriei sale şi lui însuşi. Şi care proiectează în mintea mea şi în sufletul meu o lume din care am apucat numai un fragment, prin părinţii mei şi prin cei apropiaţi lor cândva. O lume în care hoţul prins trebuia să dea înapoi, instantaneu, ceea ce furase, fără referendum. O lume dispărută, din păcate se pare, pe veci.